Sticla este un material amorf, omogen, izotrop, rezultat prin răcirea până la solidificare a unei topituri.
După natura sa, sticla poate fi organică (polimetacrilatul de metil, polistirenul, polidiclorstirenul) şi anorganică.
Sticla anorganică este un material omogen obţinut prin subrăcirea, fără cristalizare, a unui amestec de silicaţi de Na, K, Cu, B, Mg, Pb, Al etc. Sticlele anorganice sunt considerate silicaţi polimeri, caracterizaţi printr-o structură tridimensională neordonată, cu catene -Si-0-Si- interconectate într-un mod complex dar dezordonat, ceea ce determină proprietăţile specifice, deosebite de ale silicaţilor cristalini.
Pentru obţinerea sticlei se utilizează nisip, carbonat de sodiu sau de potasiu, sulfat de sodiu, calcar şi alte substanţe precum şi cioburi de sticle (refolosite) care se topesc în cuptoare speciale. Prin răcirea topiturii, fără cristalizare, se obţine sticla cu o compoziţie determinată de natura materiilor prime. Compoziţia poate fi exprimată prin oxizii corespunzători, de exemplu un sort de sticlă calcosodică s-ar putea exprima sub forma 80%SiO2, 5%CaO, 15%Na2O.
Alte procedee moderne, pentru obţinerea de sticle speciale, constau în depuneri de vapori de oxizi pe suprafeţe reci cu obţinerea de filme, precipitări de ceramici din soluţii prin procedee sol – gel sau prin oxidarea siliciului în filme subţiri cu obţinere de SiO2 cu caracteristici impuse de necesităţile industriei electrotehnice.